vineri, 30 ianuarie 2009

De ce scriu pe blog?

Aud păreri pro şi contra blogurilor, speculaţii despre motivele unora sau altora de a scrie pe blog.
Eu mărturisesc că unul din motivele principale pentru care mi-am făcut blog e ca sa fie citit de alţii. Acuma, de ce doresc sa fie citit de alţii? E vorba şi de o doză de vanitate, ca la toţi bloggeri cred eu. Te simţi mai important dacă lumea citeşte ce scrii tu. Îmi mai place să-mi exprim gândurile în scris: m-ajută cred să fac ordine prin ele.
Dar cred că, după cele 10 comentarii de la ultimul post, cel mai mult îmi place să comunic cu alţii prin intermediul lui. Întotdeauna sunt fascinat de faptul ca alţii vin cu o alta perspectivă la care nu m-am gândit. Îmi place mai puţin să mi-o spună pe blog decât în faţa unei beri, dar viteza în care ne mişcăm odata cu societatea modernă ne face să ne vedem mai rar decât ar trebui. Pe de altă parte sunt idei şi dileme pe care e posibil să le trec cu vederea la urmatoarea întâlnire. Pe blog le pot scrie oricând şi oamenii le pot citit oricând vor ei.
Am observat că am şi cititori constanţi care mai şi comentează. Asta înseamnă că ne comunicăm părerile. Deci ... o sa mai scriu.

Gandesc ecologist; si la ce m-ajuta?

Ma consider o persoana care se gândeşte la viitorul planetei si e gata sa contribuie cum poate astfel incât el sa fie mai verde. A venit şi momentul la care trebuie să iau o decizie ce poate afecta mediul inconjurător.
Trebuie să montez o fosă pentru casa aflată in construcţie pentru că în zona respectivă nu exista canalizare. Prima variantă e o fosă mai simplă, care scoate o apă ce trebuie deversată direct in pământ şi care teoretic e filtrata natural înainte să ajungă la prima pânză freatica. Metoda asta poluează puţin solul şi e posibil ca şi prima pânză freatica. A doua variantă înseamna o mini staţie de epurare care scoate apă curată si nu poluează practic deloc. Evident a doua variantă este considerabil mai scumpă.
În condiţiile în care vecinii mei au ales cu toţii variante de fose mai simple şi care poluează solul si posibil pânza freatică, de ce aş alege eu varianta mai ecologică? În cazul asta, nu fac nici o diferenţă. Probabil mi-aş pune aceeaşi întrebare dacă mi-aş lua o maşină nouă.
Concluzia mea e că până când autorităţile nu se vor implica cu legi si facilitaţi astfel încât să fie şi economic avantajos sa fii ecologist, n-o sa facem paşi mari spre salvarea mediului.

marți, 27 ianuarie 2009

Ce e cultura?

Pun comentariul Cristinei sub forma de post:

Pentru ca mi se pare interesanta aceasta discutie, de aici din coltul meu intunecat :)ti-as propune sa lansam o provocare online : ce intelege fiecare dintre noi prin cultura si prin a fi cultivat.
De la Dexonline citire : CULTÚRĂ, culturi, s.f. 1. Totalitatea valorilor materiale şi spirituale create de omenire şi a instituţiilor necesare pentru comunicarea acestor valori. ♦ Faptul de a poseda cunoştinţe variate în diverse domenii; totalitatea acestor cunoştinţe; nivel (ridicat) de dezvoltare intelectuală la care ajunge cineva. ♢ Om de cultură = persoană cu un nivel intelectual ridicat, care posedă cunoştinţe universale multe şi temeinice.
Wikipedia ofera si ea o definitie http://ro.wikipedia.org/wiki/Cultur%C4%83.
Personal, nu am sa definesc acum aceste notiuni, deoarece ceea ce am gast in dictionar nu mi se pare ca ar epuiza subiectul. Deci, ce ziceti? Ce inseamna pentru voi cultura si a fi cultivat?

Popularitate in blogosfera

Facea un prieten o comparaţie între blogul Mircea Badea şi cel al lui Varujan Pambuccian. M-am uitat şi eu peste ele şi îi dau deplină dreptate: în timp de d-nul Pambuccian scrie foarte frumos si decent, Badea bagă posturi dezlânate despre cât de naşpa e în Romania şi are de 100 de ori mai mulţi vizitatori. Concluzia pare a fi clara: ca şi în viaţa reală, în blogosferă mediocritatea pare a fi cea mai populară.
Am dat azi insă peste un articol care contrazice concluzia asta folosind date seci: cele mai populare bloguri din blogosfera modiala şi româneasca sunt cele despre cărţi şi lectură.

luni, 26 ianuarie 2009

Focusing illusion

Am găsit aici un articol interesant despre stimulente (financiare). Ce se întâmpla când un jucător de fotbal e penalizat pentru fiecare pasă greşită? Nu mai dă nici o pasă. Ce face un programator care primeste bonus pentru numărul de linii de cod scrise? Scoate un program de dimensiuni astronomice care devine practic inutil.
De ce se întâmpla aşa? Pentru că cel care se gândeşte la stimulent ia de cele mai multe ori in calcul o singura variabilă, un singur aspect al activităţii vizate sau mediului în care se desfăşoară. Autorii articolului generealizează asta şi-i spun "focusing illusion".

Realitatea virtuala

În ultima lună am experimentat intens realitatea virtuală. De exemplu, am descoperit şi eu Wii si Playstation. Şi experienţa a fost mai degraba placută. M-am jucat Warcraft, mai precis dota; din fericire doar împotriva calculatorului. Dacă intram pe serverele online să joc împotriva oponenţilor umani, probabil aş fi pierdut mult mai mult timp. Am cont pe Facebook, chiar daca nu intru decât o data pe lună (deocamdată). Am cont pe linkedin, pe care-l folosesc mai des. Ştiu mai bine ce inseamna reţele sociale; am descoperit un site care-ţi dă posibilitatea să-ţi faci propria reţea sociala in cinci minute, ning pe numele lui.
Deasemenea, aud tot mai multe despre SecondLife, care este, la momentul actual, cea mai avansată structura socială virutală. Practic, ai posibilitatea să duci o viaţă paralelă: iţi creezi un avatar (de multe ori un alter ego), iţi iei ceva dolari linden (da, e moneda proprie a acestei lumi şi avem un curs de schimb linden - US dollar), dupa care cumperi o bucată de pamânt virtual in această lume virtuală. Acum că ai strictul necesar, poţi începe sa socialiezezi cu alţi "oameni". Ce a ieşit de aici? Am citit despre un divorţ în lumea reală pentru că el o inşelase in SecondLife, o milionară in dolari obţinuţi din afaceri imobiliare in SecondLife, un proces impotriva unui violator, magazine virtuale Nike şi Puma in SecondLife care chiar vând chestii. Impresionant, nu?
Second Life are cel putin 2 milioane de utilizatori activi, facebook are 150 milioane, 3 milioane de copii din ultima versiune World of Warcraft au fost vândute în prima zi.
Este clar ca realitatea virtuala, sub multele ei forme, se extinde rapid. Şi oamenii petrece din ce in ce mai mult timp în ea. De ce? Păi să vedem: e fun sa joci warcraft, comunicarea cu prietenul tau din celălalt colţ al lumii e mai facilă şi interesantă pe Facebook decât la telefon, wii e unul din modurile placute de a-ţi petrece timpul cu prietenii, poţi fi cine vrei în SecondLife. Second Life Grid îi permite unei corporaţii să-şi facă un workspace virtual in care reuneşte angajaţii răspândiţi in mai multe colţuri ale lumii.
Interacţiunea umană a cunoscut evoluţii permanente de-a lungul existenţei speciei noastre. Ăsta pare a fi urmatorul pas. Însă, paradoxal, acest pas pare să ne ducă spre izolare şi lipsă de comunicare in viaţa reală. Eu am cele mai mari satisfacţii sufleteşti atunci când vorbesc cu oamenii faţă în faţă sau folosesc un instrument de comunicare virtual cu o persoană pe care o cunoscusem deja. Şi cred ca, fară interacţiuni directe, specia umană e condamnată.

Aştept totuşi cu inters clipa în care voi putea face o conferinţă cu colegii mei de la Iaşi într-un spaţiu virtual unde am in faţă holograma fiecăruia din ei, care arată şi se mişca exact ca ei.

sâmbătă, 24 ianuarie 2009

Ce e viaţa?

"O boală incurabilă cu transmitere sexuală".

Dacă vreţi să auziţi continuarea, duceţi-vă la piesa de teatru "Cafeneaua".

vineri, 23 ianuarie 2009

Un altfel de documentar despre România

Dacă o să cautaţi pe youtube "Michael Palin's New Europe - Wild Romania", o să gasiţi un documentar BBC despre România, care prezintă cateva din reperele româneşti într-un mod mai realist decat in toate reportajele pe care le-am văzut până acum: Maramureşul, Moldova, un pic de Bucureşti, Casa Poporului, povestea reala a lui Dracula.

joi, 22 ianuarie 2009

Pentru cinefilii din Bucureşti

http://dublur.blogspot.com/2009/01/cele-mai-bune-filme-ale-anului-2008.html

Mereu surprinzătorul Bucureşti

Am văzut acum ceva vreme un film-reportaj numit "Apocalipsa după şoferi". E până la urmă povestea câtorva destine,  relatată de la volan, din traficul capitalei noastre: un şofer ce face livrări pentru Wu-Xing, un poliţist, un ardelean cu disabilităţi ce vine din când in când in Capitală, un domn ce şi-a pierdut fiica intr-un accident petrecut evident în Bucureşti şi o doamnă născută in Peru care trăieşte de ceva timp aici.
Mi-a placut ideea si modul în care a fost pusă în practică dar in special o replica a doamnei. Întrebată de reporter de ce îşi leaga poşeta prin centura de siguranţă, a răspuns ca e un reflex involuntar dobândit in perioadele în care a trăit in Lima si Paris. Şi continua: "Acolo aveau loc foarte multe acte de tâlhărie. Prin comparaţie, Bucureştiul mi se pare un loc foarte sigur. Nici nu vă daţi seama, voi românii, cît de sigur e oraşul în care trăiţi". 
Q.E.D

Imagine, politică, putere

Am auzit la un moment dat sintagma "power is not given, power is taken". Într-o perioadă în care reflectam destul de mult la ce înseamna de fapt puterea, la modurile in care se manifestă şi la consecinţele folosirii ei într-un mod sau altul.
Încep sa fiu de acord cu asta. Evenimentele pe care le-am trăit sau auzit de la colegi si prieteni m-au facut mai realist. Da, e cu atât mai adevarată cu cât urcăm mai în vârful ierhariei (fie ca vorbim de administraţie, organizaţii, diverse structuri sociale).
Ca sa ajungi sa ai puterea, unii zic ca trebuie să faci politică. Pentru mine, termenul asta are conotaţii negative. Prefer mai degrabă sa spun că trebuie să lucrezi la imagine. Pentru mine, a lucra la imagine înseamna mai intâi sa fii la curent cu mediul în care te învârţi; adică faci "networking", te abonezi la newslettere, RSS-uri, citeşti ziare, etc. Dupa asta, îţi e mai uşor sa prezinţi lucrurile (fie ele probleme, eşecuri sau realizări, succese, idei) în mod relativ: te raportezi la alte persoane, evenimente care să ofere o alta perspectiva, evident mai favorabila. Bineinteles că şi aici e destul loc de exagerari şi manipulări; limita depinde de fiecare.

miercuri, 21 ianuarie 2009

Cât de departe e sfârşitul?

Citesc constant National Geographic. În numărul trecut a fost un articol despre plantaţiile de palmieri din Borneo, care distrug practic mediul de acolo. Acum citeam despre aur: cât de important este incă pentru întreaga lume, poate mai important ca niciodata in condiţiile crizei actuale. Ştiaţi că India e cel mai mare consumator de aur? Cererea de aur acolo e de 2 ori mai mare decât în SUA si China la un loc! În anul de graţie 2009, în India, fie că vorbim de regiuni sărace sau bogate, aurul nu poate lipsi din zestrea fetei care se căsătoreşte. Dacă nu are o zestre în aur de o valoare consistentă, nu se poate practic căsători!
Evident si producţia de aur incearcă sa ţină pasul. Dar filoanele sunt pe terminate si producţia de aur vine din locuri indepărtate ca La Rinconda, o localitate aflata la 5100m în Anzi, unde 30% din mineri sunt femei si copii, unde nu exista canalizare si apă curenta şi poluarea cu mercur afectează până şi lacul Titicaca, aflat la 250km depărtare.
Maşinile pe care le folosim zilnic, energia pe care o consumăm si multe altele activităţi umane moderne par a condamna planeta. Şi n-o să ne trezim decat atunci când va fi prea târziu, vorba unui spot auzit la radio: când ne vom privii copii dându-se cu skateboardul pe munţii de gunoaie.

marți, 20 ianuarie 2009

O fărâmă de sociologie

Tot navigând pe net, am dat la un moment dat peste câteva teorii ale reţelelor sociale (cele reale, nu hi5). Nu zic ca nu se aplică şi celor virtuale.
Una din ele jonglează cu tipurile de legaturi din reţelele sociale: avem strong ties, adica prieteni şi weak ties adica cunoştinţe. Ei bine, cunoştinţele sunt extrem de importante pentru ca aduc informaţii noi într-un nucleu al reţelei format din strong ties, care de obicei au cam aceleaşi preocupari, se invârt in aceleaşi cercuri şi deci informaţiile la care au acces se suprapun de cele mai multe ori. Cineva (evident cercetător american) a facut un studiu din care a reieşit că, din totalul celor care şi-au schimbat locul de munca datorită unei recomandari, doar 16.7% au primit ponturi de la prieteni; toţi ceilalti de la oameni pe care ii vedeau rar sau foarte rar. Aşadar, încă un argument in favoarea networkingului.
Cea de-a doua ne spune că în grupurile mari de oameni intâlnim efectul de difuzie a responsabilitaţii sau mai concret bystander effect: într-o situaţie de urgenţă grupul reacţionează mult mai greu decat un individ pentru că fiecare asteaptă de la ceilalţi sa facă ceva şi fiecare este cu atât mai precaut cu cât grupul e mai mare. E mai precaut in a acţiona pentru că imaginea lui in ochii celorlalţi e foarte importantă. Şi în general individul nu vrea sa facă notă discordantă faţă de grup; se teme de eventualele consecinţe.


Revolutionarii

Am văzut si revăzut Godfather. Il consider o capodoperă, un film excelent realizat, care pune în scenă o poveste foarte interesantă, cu ajutorul unui joc actoricesc de exceptie. Dacă aş face un top (©bram) al lucrurilor care nu trebuie ratate in viaţa asta mai scurta decat credem, filmul asta ar fi cu siguranţă inclus.
De Crăciun am primit cadou pachetul original de dvd-uri care conţine cele trei parti, cea mai bună calitate video si audio şi subtitrate evident in română. După ce am revazut a treia oară filmul, am pus si cele 2 dvd-uri suplimentare care prezintă detalii din culise. Se pare că Godfather a fost o adevărată revoluţie a filmelor despre mafie; a devenit imediat si a rămas până azi sistemul de referinţă. Scene din film au fost citate si parodiate la nesfârsit; până şi Southpark are un episod care parodiază Godfather! Dar Godfather nu este pur si simplu un film despre mafie; este o cronică de familie, pe alocuri o oglinda a societăţii americane a acelor ani. Mai mult, analizează in detaliu nu numai ascensiunea celor doi capi ai familiei (Vito şi Michael Corleone) dar si decăderea lor, aşa cum nu a mai facut-o nici un film de gen.
Gata, ma opresc cu elogiile! Altceva vroiam sa scot in evidenţă: am aflat cu suprindere ca regizorul Francis Ford Coppola a trebuit sa lupte din greu să-şi transpună viziunea in realitate si de multe ori capodopera asta de film era cât pe ce sa nu se faca. Sa lupte cu conducerea Paramount care avea altă viziune asupra lucrurilor. E suficient să spun că, atunci când se alegeau actorii, unul din finanţatorii Paramount a spus "Marlon Brando nu va juca niciodată într-un film produs de noi" şi "Al Pacino nu se potriveşte deloc cu rolul lui Michael". Dar regizorul a câştigat până la urma. Ce-a ieşit, va invit sa vizionaţi.
Oare toate ideile cu adevarat noi, revoluţionare de-a dreptul, întâmpină aceeaşi rezistenţă? Sunt autorii lor nişte eroi tocmai pentru ca au reuşit sa depaşeasca toate obstacolele?

Sa-i fie tărâna uşoara!

A murit inventatorul doner kebab, adica populara shaworma (articolul aici), la 87 de ani. Unii zic ca viaţa unui om se măsoară in lucrurile pe care le lasă in urma sa. Dacă-i aşa, atunci omul asta ar trebui luat ca sistem de referinţă, dacă ne gândim la impactul pe care îl are invenţia sa.
Oare secretul longevităţii sale o fi tocmai consumul regulat de shaworma?

Retezat

Citez: Parcul Naţional Retezat (PNR) a intrat în a doua fază a selecţiei pentru alegerea celor şapte noi minuni naturale ale lumii, campanie derulată de Fundaţia „New 7 Wonders“ (N7W). Aricolul complet e aici.
Am fost in Retezat pentru prima oara anul trecut in septembrie. Şi mi-am promis ca ma voi întoarce pentru mai mult timp. Este sălbatic, natural, superb. Şi greu accesibil; poate de-asta a rămas aproape neatins de om. Nu vreau sa ajungă mai popular şi mai uşor accesibil. Nu vreau să mă întâlnesc cu gratare sfârâind pe drum, nu vreau sa vad pet-uri si ambalaje de chips-uri pe trasee. Vreau sa rămană aşa cum e de milenii încoace.

Ionatane

Sunt dependent de mere. Aproape ca fumătorii de ţigară. Dacă au trecut câteva zile, săptămâni în care n-am avut parte, simt ca lipseşte ceva, trebuie neapărat sa dau o fugă pâna în piaţă sa-mi cumpăr câteva kilograme.
Îmi plac in special ionatanele, cu gustul lor dulce-acrişor. Dar savurez cu placere si alte soiuri, româneşti, autentice. Îmi plac atât de mult încât, după o perioadă de "secetă", mănânc chiar si 1-2 kg într-o seară (stomacul meu înca rezista).
Se pare ca dependenţa asta am dobândit-o in copilarie, când aveam la dispoziţie un beci plin de lazi cu mere în fiecare iarnă. Şi de-atunci tot consum, in mod constant. Observ însă in ultimii ani o tendinţă care ma ingrijorează: ionatanele bune, autentice, "organice" daca vrei, sunt din ce în ce mai greu de găsit. Deşi le mai găsesc înca in majoritatea pieţelor bucureştene, trebuie sa fiu foarte atent la ce cumpar, căci multe sunt amestecate cu alte soiuri, mai noi (a se citi modificate genetic) si mai rezistente, dar evident mai fade. Cei care le vând îmi spun ca rezistă din ce in ce mai greu peste iarnă. Pomii suferă de mai multe boli ca în trecut, mulţi se usucă si mor prematur.
Şi ma întreb oare o sa mă mai pot infrupta dintr-un ionatan delicios peste 2, 5, 10 ani? Dar din celelalte soiuri de fructe autentice? Deja perele sunt foarte greu de gasit, nu mai vorbesc de gutui. O sa le învingă schimbările climatice, normele obtuze ale UE, "progresul" care se traduce prin modificare genetica, pasivitatea noastră în faţa tuturor acestor schimbări?

sâmbătă, 17 ianuarie 2009

Straja

Am ajuns şi la Straja. Cu aşteptări mari; nu ştiu de ce.
Prima impresie a fost dezamăgitoare: parcări inexistente, ultima zăpadă transformata într-o pătură de gheaţă murdară care acoperea marginile şoselei principale şi drumurile secundare. Aproape toate pensiunile noi sunt clădiri nefinisate complet dar funcţionale, astfel încat proprietarii sa inceapa sa scoată bani cât mai repede posibil.
Cât priveşte parcările, parcă aş lasa totuşi masina la Lupeni: am avut noroc ca am venit joia şi am parcat fără probleme. Mai mult de-atât, colţul ăsta superb de natura nu ar merita să fie poluat de noxele maşinii mele.
Straja e o staţiune mica, dar are un numar impresionant de 5-6 pârtii. Pe prima din ele, cea mai bine întreţinută, am simţit că n-am ajuns in paradisul schiorilor: un strat foarte subţire de zăpadă reciclată si sub ea gheaţă. Nu e tocmai idealul de pârtie, mai ales pentru începători.
Azi am fost pe a doua pârtie: teleschiul urcă din mijlocul staţiunii (1400m) până aproape de vârful Vulcan, pe la 1700m altitudine. După ce am ajuns in vârful pârtiei, mi-am dat seama de ce aveam asteptări asa mari de la Straja: in faţa mea se deschidea panorama superbă a munţilor din
jur (inclusiv Retezat) şi a oraşelor din vale. Şi eram la inceputul unei pârtii uşoare (accesibilă incepătorilor), de aproape 2 km lungime! Paradisul schiorilor a inceput sa prindă contur, în ciuda pârtiei îngheţată aproape complet.
O sa mai vin la Straja. De data asta când cineva îmi va fi spus că tocmai a cazut o ninsoare ca-n poveşti, care a lasat in urmă o zăpadă mare şi pufoasă pe care să luneci uşor cu ochii la munţii din jur. Şi care mă va fi facut sa nu pot ajunge cu maşina in Straja şi să fiu nevoit sa iau telescaunul.
Şi o sa mă bucur incă o dată de amabilitatea oamenilor de aici, de la ospătar pană la patron si cei de la care închiriezi echipament. Şi de accentul aredelenesc omniprezent.

P.S. Acum si poze