Oraşul

Am fost in week-end la ski, pe Valea Dorului, undeva la 2000m. Şi au fost 2 zile incredibil de deconectante, relaxante, revigorante, ca de altfel orice perioadă petrecută pe munte, în orice anotimp al anului. Soarele placut de dimineaţă care lumina culmile din jur pe o rază de mulţi kilometri te scoate din amorţeala celor -10 grade de afară. Şi totul în jur, cât vezi cu ochii, e acoperit de o pătură groasă de zăpadă.
Ieri, înapoi în Bucureşti, în maşină, alergând de colo-colo să rezolv chestiuni legate de construcţia casei. Mă întrebam la un moment dat de ce fac asta? De ce stau într-un oraş aglomerat, murdar si stresant, de ce mi-am luat un serviciu care imi oferă mari provocări intelectuale dar imi fură mai mult de 8 ore pe zi, de ce ma chinui să fac o casă unde în acelaşi oras? Nu mai bine mă mut undeva într-o localitate mică de munte, unde aş avea o viaţă cu totul altfel?
Ei bine, deocamdata nu pot face pasul ăsta. În esenţa n-am curaj: să renunţ la un serviciu încă foarte provocator, la un venit decent, la întâlnirile cu oameni dragi, la oraşul care-mi asigură un confort ridicat. Dacă o să am vreodată, o să ma consider cel mai curajos om.

P.S. Nici în lumea idilică de la 2000m, într-o zi de iarnă superbă n-am scăpat de veşnica meteahna românaşilor mei, povestită mai bine decât aş putea-o face eu aici si aici.

Munca, munca si iar munca. Merita?

Fac parte din clasa medie a acestei ţarişoare. Adica am un loc de munca care-mi ocupă mare parte din zi şi datorită caruia trăiesc decent. Dar mai am si idei, proiecte care s-ar putea pune în practică în timpul liber. Motivaţia ar fi dublă: satisfacţia de construi ceva pornind de la o idee proprie şi un eventual câştig material pe termen lung. Însă sunt foarte ezitant să ma apuc serios de ele şi mă tot întreb de ce.
Iată că domnul Andrei Pleşu îmi oferă un raspuns in acest articol: http://www.adevarul.ro/articole/munca-daune-colaterale.html

Uite brandu' nu e brandu'

Cred că oricare din voi a intâlnit la un moment dat prin cluburi cel putin un exemplar de flăcău cu muşchii umflaţi gata să rupa tricoul mulat. Are o atitudine macho, superioară şi pare permanent în căutare de pradă.

În premieră absolută, acum, aici, secretul lor vă este dezvaluit! De fapt mi-a fost dezvăluit de instructoarea mea de la sală, care se mai întâmplă sa fie de serviciu sâmbată seara. Se numeste ... pompare! Adică vine gagiu' la sală pe la 9 seara şi, preţ de o oră, face o serie de exerciţii in forţă care-i măresc volumul muşchilor. Efect care ţine vreo două ore!

Stau şi mă gândesc cum arată seara unui asemenea exemplar masculin, imediat după terminarea ultimului exerciţiu de pompare, în jur de ora 10: aleargă repede la vestiar, bate recordul mondial la duş viteză, cu o mână se şterge şi se îmbracă în timp ce cu cealalată cheamă un taxi, îi flutură şoferului o bancnotă de 50 lei ca să confunde roşul cu verdele, ajunge în Bamboo val-vârtej ... "uff mai am 1h:40 min", bagă o tură rapidă, ocheşte o domniţă, "ce mai faci păsărică ... nu vrei un sex on the beach şi după aia să-ţi arăt colecţia mea de tricouri", ea vrajită de pectoralii bombaţi cedează, el încearcă să-şi amintească dacă a pompat şi de la brâu în jos, ce mai contează, "mai am doar 30 min", ea suspină fericită strivită de muşchii lui absolut fenomenali ... e ora 00:00! "Ufff, hai ca m-am încadrat şi de data asta".

Şi, purtând acum un tricou tricou larg fără muşchi, se întoarce în club la tovarăşii lui: "Hai mă să bem o bere, lasaţi-le pe proastele astea". 

 

Ştie cineva alte moduri şi mai "interesante" de a petrece o oră din viaţă?

Vine politia ... esti sigur?

Astă-seară m-am încurcat de un SUV parcat într-o intersecţie, pe trecerea de pietoni, blocând tot sensul de mers. Am decis că e timpul sa beneficiez de serviciile la 112. Raspuns prompt, mi-au cerut toate datele (locul, numărul maşinii, marca, culoarea, numele meu), m-au direcţionat apoi spre cineva de la Politia Capitalei, care primise automat datele de la operatoare şi care n-a mai trebuit să spună decât că trimite un echipaj. Simplu, rapid, eficient. Uite că se poate, îmi zic eu.
Satisfăcut de isprava mea, plec spre casă unde era cald şi bine. M-am oprit însă la o oarecare distanţă sa mă asigur ca şoferul nesimţit îşi primeşte pedeapsa cuvenită. N-am rezistat frigului mai mult de 15 minute şi am plecat. Nu trecuse nici o maşină de poliţie. Şi la ora 8 seara în Bucureşti traficul e rezonabil. Mai ales pentru o maşină cu girofar.
Am dat ulterior un email la Politia Capitalei. Să vedem ce-or răspunde.
N-am putea (noi, societatea civilă) să obligăm Poliţia sau serviciul 112 să publice toate sesizările si rezultatul investigaţiei pe un site? Oricum ei au o bază de date cu toate evenimentele astea.
Facem o petiţie?

Sa protestam!

Cred ca aţi auzit de conceptul de semnătură electronică. Conceptul poate fi găsit în practică în mai multe variante, în funcţie de nivelul de siguranţă. Eu cred că peste câţiva ani vom putea deţine fiecare o semnatură electronică cu care să transformăm nişte simple documente electronice în documente oficiale. Poate n-o să pot să-mi semnez testamentul cu ea, dar o să pot să semnez un contract de servicii internet sau ... o petiţie!
Ziceam aici de oameni care vor să schimbe lucrurile din jur. Şi mulţi o fac strângând semnături. Se pare că autorităţile sunt mai receptive la asta.
Când o să aveţi semnătură electronică, o sa va implicaţi? O să participaţi (evident dându-vă datele de identificare reale) la campaniile de strângere de semnături?

Poftiti la cumparaturi!

Vorbeam într-un articol precedent de frenezia cu care românii au cumpărat in rate, în special maşini. Câteva căutări pe autovit, cel mai important site de anunţuri vânzăre-cumpărare auto, oferă o imagine relevantă a apetitului românilor pentru lux şi a impactului crizei financiare. Aşadar, iată ce puteţi cumpara de pe piaţa auto second-hand din România (de menţionat ca toate maşinile de mai jos au fost puse in vânzare în luna februarie a acestui an):

• 3 Maserati
• 34 Porsche (in special Cayenne)
• Un Ferrari de 260.000E
• 18 BMW X6/M3/Z3
  
• 6 Bentley
• 60 Audi Q7

Impresionant, nu?

Politică şi ecologie

Am privit cu interes detaşat agitaţia din jurul alegerii noului preşedinte american, Barack Obama. Azi m-a cuprins şi pe mine entuziasmul: Obama a suspendat hotărârea lui Bush (emisă pe final de mandat) de a permite forajele în jurul coastelor SUA şi în Alaska! Atenţie însă: nu este o anulare; este practic o perioadă de 240 de zile în care cetăţenii americani îşi pot spune opinia despre aceasta chestiune extrem de importantă pentru viitorul planetei dar şi al sistemului energetic al SUA. Este însă un început promiţător: unul din cei mai puternici oameni ai planetei face ceva concret spre a o proteja.

Şi asta nu e tot: Obama propune o evaluare mai precisă a potenţialului energiilor "verzi". Poate acţiunea asta va impulsiona cercetarea in domeniu, mai ales ca SUA au adunat în ultimii ani crema cercetătorilor din lume, prin burse de studiu şi condiţii excelente de lucru.

Evident, există nemulţumiţi: companiile petroliere, care au o forţă financiară extraordinară şi o influenţă pe măsură şi care nu se vor mulţumi cu discursuri de susţinere a forajelor petroliere. Părerea mea este ca orice forţă politică din lumea asta are ca susţinere un aşa numit grup de interese, format din companii private al unic căror scop e profitul. Sunt curios ce astfel de suport are preşedintele Obama; mi-e greu să cred că îi va fi suficientă doar popularitatea. Doar sper că în jurul lui se va forma un grup de interese care va vrea să scoată profit din energia alternativă.

Liviu Mihaiu, numit de 5 luni guvernator al Deltei va fi schimbat. Evident cu un membru de partid, aflat la mâna superiorilor.

Pe final de mandat, George W. Bush a numit cam 100 de persoane în poziţii bine remunerate din administraţia americană.

Orice asemănare este pur întâmplătoare.

Consumism

Citesc din ce în ce mai multe articole în ziarele noastre despre restanţierii la plata ratelor la maşinile cumpărate in leasing. Sunt evident din ce în ce mai mulţi. Un procent realist va fi cunoscut când cineva va face o statistică oficială, dar magnitudinea fenomenului poate fi "măsurată" studiind puţin traficul din Bucureşti. Şofer fiind, pot sa confirm cele scrise în Evenimentul Zilei de azi: de 2-3 săptamâni traficul mi se pare mult mai lejer, la orice oră! Deci numărul de maşini din trafic s-a redus considerabil.

Să revenim la cei care nu mai pot plăti ratele de leasing. Eu am mai ieşit de câteva ori din ţară şi făceam de fiecare dată o comparaţie între parcul auto din ţări mai dezvoltate ca noi (Grecia, Austria, Canada) şi al nostru: la noi vedeai mai multe maşini "scumpe". De ce? Pai poate aşa e românul, fudul: trebuie sa se plimbe într-o maşină cât arătoasă, ce contează că dă pe rată jumătate din veniturile familiei. Când implineşte baiatu 18 ani de ce să-i ia tăticu o maşină second-hand, cum fac americanii, când poate să-i ia una nou nouţă? Cea mai buna dovadă de educaţie financiară.

Şi iată că au venit vremuri dificile: vânzările de maşini noi scad cu 50%, piaţa second-hand e inundată de maşini care nu mai pot fi plătite, instituţiile de leasing or să înregistreze pierderi din ce în ce mai mari. Ce antrenează toate fenomenele astea: reducerea drastică a activităţii unor fabrici româneşti de componente auto (avem câteva fabrici mari care produc componente pentru marile branduri auto), nu mai zic de Dacia, pierderile înregistrate de bănci de pe urma celor care nu mai pot plăti (pierderi transferate celorlalţi clienţi prin mărirea dobânzilor la credite) şi multe alte efecte. Concluzia: lacomia si fudulia unora ne afectează pe toţi într-un final. Lacomie evident alimentată de rafinamentul diabolic al reclamelor.

Eu sper ca această criză sa nu fie catastrofală pentru România si să trecem peste ea cu nişte lecţii bine învăţate.

P.S. Când merg cu maşina la servici, tranzitez şi strada Valea Cascadelor, o stradă garnisită cu magazine care vând finisaje de interior (gresie, faianţă, etc.). Anul trecut imi lua 10 minute. Acum, indiferent la ce oră trec pe acolo, maxim 5.

Daca nu eu, atunci cine?

Singurul lucru pe care-l admir la suporterii echipelor de fotbal româneşti este că sunt uniţi şi iau atitudine. Atunci când ceva nu le convine, trec la proteste (din pacate necivilizate sau de-a dreptul huliganice). Pentru orice ar putea afecta destinul echipei favorite, ei protestează. Nu mai sunt plătiţi jucătorii Rapidului, vin 1000 de suporteri şi îşi manifestă talentul artistic pe gardul lui Copos!

Mă întreb de ce noi, ceilalţi, care ne pretindem civilizaţi, nu ne putem uni într-un fel sau altul şi să folosim orice mijloc decent de exprimare pentru a rezolva aspectele relativ mărunte care însă ne deranjează zi de zi. Şi ne fac inevitabil să ajungem la concluzia ca trăim într-o ţară de rahat. Eu cred că ţara asta arată şi este condusă aşa cum merită nişte locuitori cu o atitudine pasivă sau care nu reuşesc să-şi facă auzite nemulţumirile. Dacă aşteptăm tot timpul ca alţii să rezolve problemele de care ne lovim şi noi s-ar putea să murim cu speranţa.

Îmi pun problema de o vreme cum ai putea să mobilizezi mai mulţi semeni pentru o cauză comună. Şi care ar fi cel mai potrivit mod de a exprima nemulţumirea lor. Un prieten mi-a oferit un răspuns. Biciclist convins (se deplasează aproape exclusiv cu bicicleta prin Bucureşti) este înscris într-o organizaţie (bate şaua să priceapă iapa) al cărei scop este de a populariza mersul pe bicicletă şi de a le face bicicliştilor viaţa mai uşoara. Ei bine, se pare ca au reuşit să pună în practică câteva idei. Cum anume îl întreb: strângere de semnaturi! Se ia o idee, câţiva voluntari, se strâng câteva sute sau mii de semnaturi şi se inmânează lista autorităţilor. Se pare ca merge! Desigur că doleanţele lor nu sunt rezolvate aşa repede cum şi-ar dori, dar lucrurile se mişcă cu o viteză infinit mai mare decât atunci când nu se implică nimeni.

Doi colegi de-ai mei au făcut toxinfecţie alimentară de la un restaurant. Unul din ei a sesizat Protecţia Consumatorului. Nu s-a întâmplat nimic spectaculos din ce ştim noi. Sunt sigur însă că o petiţie semnată de 10-20 dintre cei care au avut contact cu respecvtiul restaurant ar fi avut mai multă greutate.

Avem un creier. Sa-l folosim!

We cannot let others do our thinking for us e afirmaţia la care m-am gandit văzând multele păreri despre criza financiară internaţională. Inclusiv afirmaţii ale unor oameni cu influenţă în viaţa publică sau companii private. Vorbele aparţin lui Albert Bartlett, pe care l-am descoperit în acest articol.Găsiţi acolo un fel de prelegere a acestui om care demonstrează atât de simplu şi clar valabilitatea afirmaţiei de mai sus.

Un mic exemplu: omul citează afirmaţiile oficiale ale unor experţi despre rezervele de petrol. Declaraţiile sunau cam aşa: în ritmul actual de creştere a cererii cu x% pe an şi luând in considerare capacitatea rezervelor de care ştim de n milionane de barili, petrolul ne va ajunge pentru tot restul vieţii sau rezervele de petrol ajung pentru 500 ani! Ce face personajul nostru: ia cifrele din toate aceste declaraţii şi se apucă el să calculeze pentru cât timp ne va ajunge petrolul. Şi, utilizând calcule matematice simple, la care e imposibil sa obiectezi, ajunge la concluzia ca petrolul ne va ajunge pentru ... 35 ani cel mult!

Aşadar, dacă tot avem un cap pe umeri ar fi bine să-l folosim. În realitate, procesul de decizie se va baza tot pe părerile altora, mai ales în chestiuni despre care nu ştim mare lucru. Cred că trebuie doar să ascultăm cât mai multe păreri şi acolo unde găsim contradicţii să incercăm noi să le elucidăm. Să ne gândim ca au fost câteva personaje care au văzut o criză financiară încă din 2005, au fost experţi care erau rezervaţi vis-a-vis de viitorul bursei româneşti în perioada când aceasta înregistra noi maxime ale preţurilor şi se bucura de un număr record de investitori.

Acum părerile despre criza financiară globala sunt împarţite. Doar că aceia care spun că va dura încă un an-doi sau că ce-i mai rău de-abia urmează par a avea mai puţină expunere media.